Pr. Stephen Freeman, Rușinea. Rolul ei în vindecarea sufletească, Sophia, 2025, 215 p.[1]

   Rușinea, cu toate că este o prezență permanentă în vremurile noastre, rămâne de cele mai multe ori ignorată sau greșit înțeleasă. Ea este, într-adevăr, complexă, putând fi descrisă din perspectivă emoțională, socială, religioasă și chiar politică. Dincolo ne faptul că ne intrigă, rușinea ne oferă și cheia înțelegerii multor fenomene recente, precum: sensibilitatea la discursul politic corect, așa-numita generație a „fulgilor de nea”, abordarea legalistă ce își pune amprenta asupra relațiilor interumane care, până nu demult, evoluau în virtutea unor valori comune și a unor comportamente asumate ca firești de marea majoritate în interiorul unei comunități.

            Autorul cărții de față, părintele Stephen Freeman, este un american născut în anii ’50, crescut într-o familie neoprotestantă; a descoperit treptat Ortodoxia, convertindu-se la 44 de ani și fiind hirotonit ca preot ortodox un an mai târziu. El ne propune spre reflecție problematica rușinii, argumentând convingător că aceasta reprezintă un tabu și totodată un arbitru al culturii americane, dar este relevantă ca parte a condiției umane, în general;  de-a lungul celor peste 200 de pagini, suntem purtați pe diverse paliere ale mecanismelor și implicațiilor rușinii, ajungând până la miza ei pedagogică în contextul relației dintre om și Dumnezeu.

            Volumul include rezultate ale cercetărilor în psihologie, urmărind polaritatea înnăscut vs. dobândit în cazul rușinii. Aceasta este, potrivit studiilor, o emoție de bază întâlnită în toate culturile și de la vârste foarte mici. Părintele Stephen se apleacă și asupra propriilor experiențe cu cei mici, observând cum aceștia par rușinați (judecând după elementele nonverbale specifice: evitarea contactului vizual, mișcarea bărbiei spre piept, uneori îmbujorarea etc.) în contextul vulnerabilității dacă cineva străin se apropie prea mult. Rușinea poate apărea, așadar, la încălcarea limitei dintre sigur și nesigur. Vulnerabilitatea reprezintă un element esențial în analiza rușinii și poate constitui una dintre explicațiile pentru care, în vremuri de incertitudine radicală, ne confruntăm mai des cu rușinea și încercăm să o gestionăm recurgând la reguli explicite, la rețete de căutare a succesului sau de evitare a eșecului. Incertitudinea este inevitabilă într-o perioadă prelungită a schimbărilor ce se succed tot mai repede și când interacționăm într-un context globalizat, redefinind permanent regulile cooperării.

            Rușinea este analizată și în relație cu alte emoții, nu doar cu teama. Dat fiind caracterul său disociativ (căci rușinea este deseori însoțită de o distanțare), ea se poate transforma fie în ură sau invidie (dacă îi respingem pe cei care ne rușinează), fie în tristețe sau chiar deznădejde (dacă internalizăm critica și ne simțim copleșiți de ea). Foarte interesant și folositor este să conștientizăm că rușinea ne poate semnala (nouă înșine și celor din jur) încălcarea unor limite, devenind un instrument de autocunoaștere și o busolă în relațiile cu ceilalți. Altfel riscăm să ne distanțăm de propriile noastre valori, lăsând caracterul disociativ al rușinii să ne macine până la o fărâmițare lăuntrică de nestăpânit.

            Autorul ne avertizează că putem ajunge atât de înstrăinați de noi înșine, încât să devenim proprii noștri hărțuitori (p. 49). Ne confruntăm, în acest caz, cu rușinea toxică, ce poate să ne domine personalitatea și să înceapă să ne dicteze noua noastră identitate. „Dacă rușinea descrie sentimentele mele față de cel care sunt, atunci diversele noastre eforturi de a ne ascunde pot fi văzute ca niște încercări de a crea o identitate protectoare satisfăcătoare”. (p. 22) Dar cine creează identitățile, care este izvorul identității noastre adevărate și care sunt identitățile iluzorii? Un element cheie al vieții sociale de astăzi îl reprezintă marketingul, care, pentru a ne vinde produse ori servicii, ne îmbie neîncetat cu noi și noi identități. După cum observă autorul, marketingul ne sugerează chiar că ar trebui să ne fie rușine dacă nu ținem pasul cu moda în privința produselor de care ne înconjurăm. În acest context, ne lăsăm definiți prea ușor de o haină, de un telefon sau de o mașină, de o vacanță etc. Reflectând pe marginea cărții, ne putem întreba când și cum s-a instalat în discursul public ideea de „reinventare” permanentă. Și nu doar în cazul vedetelor, precum Madonna, ci și în cazul oamenilor obișnuiți a căror viață nu este supusă cu necesitate luminii reflectoarelor.  Cu toate acestea, noi alegem să vehiculăm tot mai multe fotografii și informații despre noi înșine în mediul online, expunându-ne suplimentar criticilor și chiar rușinii. Paradoxal, inflația voluntară de imagini pe site-urile așa-numite „de socializare” este însoțită de anxietate, depresie și chiar de sinucideri, deși această stare de lucruri ar putea fi evitată, conștientizând că expunerea nedorită este un declanșator clasic al sentimentului tulburător de rușine. Adolescența, ca etapă a vieții, este în general caracterizată de faptul că identitatea este asediată din toate părțile. În plus, se spune că, drept efect al culturii consumiste, ne confruntăm la scară largă cu fenomenul unei adolescențe prelungite, care uneori nu mai ajunge niciodată la maturitate. Așadar, identitatea noastră este luată cu asalt și există riscul să ne pierdem dacă nu înțelegem ce limite avem, ce limite trasăm, dar și care ne este menirea.

            Ca busolă în relațiile cu ceilalți, rușinea ne învață despre propriile limite, iar acest lucru trebuie înțeles în contextul culturii căreia îi aparținem, dar și al gradului de apropiere al fiecărei relații în parte. Fiecare are reguli interne și externe despre ce îngăduie (și pe cine) în preajma sa: „Așa cum simțul tactil ne avertizează în privința căldurii, la fel și rușinea sănătoasă ne avertizează în privința unor pericole emoționale și sociale” (p. 12). Din această perspectivă, descoperim că rușinea nu este doar inevitabilă, ci chiar necesară, ea ajutându-ne să ne cunoaștem, să ajungem la chipul ascuns, la asemănarea cu Dumnezeu la care suntem chemați. Grăitoare este metafora prin care autorul ne transmite cum anume să ne raportăm la relațiile cu ceilalți:

În dialogurile mele cu adolescenții, am recurs adesea la imaginea templului lăuntric pentru  a-i ajuta să înțeleagă învățăturile Bisericii privind viața intimă. Există și un pronaos al sufletului, un pridvor al eului nostru. Această parte publică a vieții noastre reprezintă chipul pe care vrem să îl arătăm lumii. (…) Doar câțiva dintre oamenii pe care îi cunoaștem în aceste împrejurări se vor număra printre cei a căror prietenie o căutăm, poftindu-i înăuntru sau în naosul sufletului nostru. Această invitație o facem pentru cei în care avem încredere că ne prețuiesc, că respectă onoarea care li s-a făcut și înțeleg bine că ei sunt musafiri în acest loc lăuntric.

Va exista și „Sfânta Sfintelor”, adică intimitatea noastră cea mai profundă și mai delicată. Într-o parte a acelui loc o poftim pe ființa cea mai apropiată dintre toate, adică pe cea cu care ne împărțim viața (soțul sau soția). Biserica ocrotește această relație cu reguli și norme, însă nu dintr-o fascinație pentru o moralitate legalistă. Ci ea încearcă să ocrotească profunzimea sufletului nostru. (p. 33)

Autorul formulează o serie de întrebări ale căror răspunsuri le urmărește cu tenacitate în sinteza consistentă pe care o face asupra temei rușinii: „Oare Dumnezeu a creat rușinea? Credința noastră ne cere să avem rușine? Ce loc ocupă rușinea în viața și lucrarea lui Hristos? Cum să discutăm despre rușine în așa fel, încât să fie în prelungirea învățăturii ortodoxe? Care este rolul rușinii în viața fiecăruia? (p. 11). El ne propune drept principiu călăuzitor ca „oricare ar fi locul pe care îl are rușinea în viața noastră, [să fie] un fenomen care trebuie înțeles în armonie cu dragostea lui Dumnezeu pentru om”.

            Cartea de față reușește să construiască un fond comun de cunoștințe cu un public variat, raportându-se la filme documentare și artistice recente, la literatură și presă, dar și la scrierile Sfinților Părinți și chiar prin multe destăinuiri din experiența de viață a autorului. Ea ne prilejuiește o serie de reflecții și ne face să conștientizăm ce soluții există la dificultăți cu care, în virtutea condiției umane, dar și a vremurilor, ne confruntăm. Textul le este de folos în mod special tinerilor, părinților și dascălilor, căci se apleacă temeinic asupra felului în care cultura media transnațională ne influențează percepțiile despre nuntă și căsătorie, despre spovedanie (aceste Sfinte Taine jucând un rol crucial în educarea rușinii sănătoase), oferindu-ne, totodată, perspectiva creștin-ortodoxă asupra acestora. Altfel, urmările percepțiilor deformate pot fi dureroase și greu de îndreptat, de aceea ne este de folos să descoperim în ce sens suntem unici, în ce sens ne putem desăvârși, în ce sens putem fi liberi, în ce sens putem fi fericiți.

[1]          Fr. Stephen Freeman, Face to Face: Knowing God beyond Our Shame, Ancient Faith Publishing, Chesterton, USA, 2023.

                                                                                                            Diana Stănciulescu